Actualizat 16

ianuarie 2017

 

 


Prima pagina CV Omul care... Articole Interviuri Ecouri Scrisori catre Ion Intrebarea lunii sendmail.phphorizontal rule

15 ianuarie 2017

Dragă Ioanule,

Mă cerți - și poate pe bună dreptate – că nu îți trimit periodic texte, cât de mici, anume pentru saitul nostru. Uite că uneori amărăciunea se arată mai productivă ca mulțumirea.

Mă bucur, așadar, că pot oferi cât de cât ceva exclusiv pentru bruma de priviri ce se vor abate pe la ”casa” noastră.

Am scris în primăvara lui 2016 o evocare a Crăciunului copilăriei pentru un volum colectiv a cărui apariție s-a amânat sine die.

În noiembrie, m-am lăsat ispitit de o revistă și am trimis textul integral, deși era clar că este enorm pentru respectivul spațiu gazetăresc. A fost considerat așa de frumos, încât...n-a apărut deloc, nici măcar pe sfert.

Așa că, decât să-l țin în vizuină, mai bine-i dau libertatea de a călători nu-se-știe-unde-și- către-cine.

Să fim sănătoși, cuminți și veseli,

Dan

Ninsoarea, bradul şi hipnoza sobei

           Mai presus de toate era zăpada. Mai precis, ninsoarea, fiindcă, altminteri, aveam groază de săniuş, lunecuş, patine, bulgăreli. Oricum, adoram plapuma nămeţilor care cotropeau până în primăvară strada Ostrovului sfidând săptămâni bune orice altă idee de transport în afara saniei, ghetelor, cizmelor. Cazemata enormă de la colţul străzii Râpelor, unde se desfăşurau nu doar simple bătăi cu bulgări, ci războaie-n toată regula, cu tranşee, redute, strategii de atac și apărare, aprovizionare cu „ghiulele” ş.a.m.d. Inclusiv răniri oculare severe, ca să nu mai vorbim de răcelile bocnă. Ah, acea oboseală postwar de seara, ciorapii cu ţurţuri, ghetele ude, frisoanele, nările cisternă, febra, termometrul, ceaiurile, aspirina, frecţiile cu spirt şi alaiul, fals mustrător, al alintărilor materne !

După-amiezele şi serile, când ningea, stăteam ore în şir cu nasul proptit de geamul dinspre stradă, literalmente meduzat de culcuşirea lentă a zăpezii (aveam felinarul chiar sub fereastră, iar cadrilul fulgilor sub bec mă făcea să uit complet de cana cu lapte şi felia cu dulceaţă), încercând să aud liniştea pufoasă cu care se înălţau troienele. Acelaşi geam dublu, căptuşit cu burleţi, prin care urmăream până-mi cădeau pleoapele de somn apariţia lui Moş Nicolae - şi numai a lui - ştiind că darurile de la Moş Crăciun aveau să se strecoare misterios nu în ghetuţe, ci direct lângă piciorul bradului.

În schimb dimineţile mi le dedicam cu maximă responsabilitate lopeţilor. Aveam vreo cinci în magazie : unele de lemn, late, ca să cuprindă cât mai multă zăpadă, altele de fier, ca să intre bine sub stratul îngheţat, inclusiv o rangă de spart porţiunile de gheaţă. Făceam totul metodic, savant, depunând tacticos, strat după strat, când pe dreapta, când pe stânga, eliberând cu grijă rigola şi gura canalului, pe când bunicu-meu punea flacăra aparatului de sudură la ţuţuroiul cişmelei din colţul străzii. Totul cu mare grijă, ca nu cumva să obstaculez poarta de vizavi a Coanei Victoria (duşmanul jurat de-o viaţă al bunică-mii), ori să-i reduc doamnei Rădulescu (minunata fiinţă care mi-a fermecat anii primei copilării cu şerbeturi, dulceţuri, cofeturi, poveşti şi marafeturi) calea de acces către grădinuţa cât palma, unde cultiva mai mult nostalgii olfactive (plus trei găini şi un cocoş) decât folosuri vegetale.      

Am dat cu enormă plăcere zăpada până dincolo de 50 de ani, adică după primul infarct. Aşa cum curăţam voluntar, în copilărie, trotuarul de pe mai bine de jumătate de stradă, odată ajuns la bloc şi la maturitate eliberam cu jovială seninătate locurile de parcare ale vecinilor, care mă ironizau compătimitor („asta ca să meargă bine ţuiculiţa, nu-i aşa, vecine ?”, „hai, că aşa mai dăm şi noi jos din burtă” etc.).

Iarna sufeream din pricina frigului pe care-l bănuiam în coteţele câinilor. Vajnici vânători, bunicul şi unchiul meu aveau constant câte doi, trei ogari, ba un pointer, ba un brac sârmos, ori o setteriţă, a căror presupusă dârdîială îmi dădea vinovate insomnii în nopţile de mare ger. Ce-i drept, întotdeauna am preferat primăvara, în speţă Paştele, fiindcă nu eram deloc dotat pentru sporturile pe zăpadă, dar şi pentru că am un adevărat cult pentru iarbă, pentru aburii pământului proaspăt eliberat din nămeţi, sumeţindu-şi timid ghioceii, toporaşii, zambilele, brânduşele.

 

Pe vremea mea, pe lângă fondurile sindicale de Crăciun pentru cadourile menite „copiilor oamenilor muncii”, se colectau bani şi de la părinţi. Aşa se face că de obicei mă pomeneam omenit cu câte un săcotei dolofan din care, pe lângă cele oficiale (dulciuri, fructe, jucării, cărţi) răsăreau şi mult necesarele accesorii domestice de care nu ştiam decât eu şi maică-mea (trening, pijama, ciorapi, fular, mănuşi, căciulă).

Iar corolarul era serbarea. Mi se întâmplă să mă uit odată la câţiva ani la fotografia pe care mi-a făcut-o Radu Cristescu (nume greu în fotojurnalismul epocii) de la Agerpres, pe când aveam patru sau cinci ani, cred că în sala ARLUS. Sfidându-mi cu sfântă inconştienţă bâlbâiala, am recitat poezia „Tăticul meu”, îmbrăcat fiind în „costum ţărănesc” de dimie şi, deci, lac de sudoare. Fireşte că nu-i ştiam autorul şi nici n-am încercat să-l aflu vreodată. Cert e că, dacă-mi amintesc şi acum primul vers – „Tăticul meu e pe tractor” – în schimb adevărata ţintă a mesajului iubitor (tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej) aveam s-o înțeleg abia mulţi ani după aceea.

Cât despre extraordinarul serilor de împodobire a bradului, nu e cazul de glosat prea mult : indiferent de timp, loc, religie şi stare socială, pentru sufletul copilului ritualul e magic : pătrundere vrăjită în teritorii de basm, fascinaţie, exuberanţă, transfigurare. Asta, indiferent dacă ai un globuleţ sau o sută, o crenguţă, o jucărie şi-o lumânare, ori un brad de doi metri cu un labirint de luminiţe şi o pădure de cadouri împrejur.

Doar un detaliu hazliu am de povestit în cazul meu, şi anume amestecul de excitaţie şi spaimă sadea cu care luam parte la ceremonial : de fiecare dată când împodobea bradul, maică-mea avea grijă să-mi amintească de cumplitul accident al unor vecini, cărora le-a luat foc, de la o lumânare, vata care închipuia zăpada pe ramuri, focul trecând apoi la capotul şi la coafura doamnei... Nu, nu murise nimeni până la urmă, dar închipuirea scenei a fost de ajuns ca avertismentul să mi se întipărească pe viaţă în minte.

Sigur că şi astăzi privesc avid şi duios cele câteva globuri şi accesorii de brad care mi-au rămas (prin ce minune ?) de atunci. Nu am impulsuri fetişiste, dar cred că, dacă în cei patruzeci de ani de căsătorie, s-ar fi întâmplat vreodată ca Tania să evite prezenţa lor în vârful bradului, câteva din rădăcinile fiinţei mele s-ar fi ofilit numaidecât.

Ah, mai era ceva teribil : la numai câteva zile după Crăciun începea aşteptarea înfrigurată a despodobirii bradului. De ce înfrigurată ? Pentru că, odată coborâte globurile şi ghirlandele şi odată scos trunchiul din casă, urma tăiatul rapid al ramurilor şi confecţionarea minunii luptătoare, fie spadă, pumnal, suliţă sau ghioagă, potrivit mărimii bietului lemn pe care-şi permitea să ni-l ofere bugetul părinţilor. Ei, să te ţii atunci bătălii stradale, hărmălaie, lovituri, zgârieturi şi reverii medievale, printre lătrăturile voioase ori iritate ale câinilor părtaşi înfruntărilor noastre. Ştiu precis că, la un moment dat, modelul acestora a fost filmul Cavalerii teutoni, nu mai ştiu în regia cui şi cu ce actori, însă rivalizând serios cu alte repere războinice ale vremii, de la Mongolii şi Vikingii la Căpitanul Fracasse, Laleaua neagră şi Cartouche.

          În sfârşit, dacă exista ceva cu maximă încărcătură simbolică în Crăciunul copilăriei mele, asta era soba. Mai precis, ritualul contemplării flăcărilor, apoi al jarului. Aveam un scăunel trepied, intens folosit la pescuit pe atunci – iar apoi la nesfârşitele cozi alimentare – care-mi permitea să ajung cu obrajii exact la gura sobei, lăsându-mă încins până-n străfundul ochilor şi măduva oaselor, în vreme ce privirile mi se înşurubau tot mai halucinant în dansul flăcărilor, unde imaginam cavalcade nebuneşti, bătălii sângeroase, coregrafii delirante, zăngănit de armuri, explozii vulcanice, strigăte de groază, prăbuşiri de arbori seculari şi câte altele. Totul cu o energie şi într-o macroscopie mereu crescânde, din care ieşeam cu greu numai după ce simţeam mirosul de păr ars, fie de pe frunte, fie de la sprâncene. Iar starea lăuntrică era una paradoxală, de lene şi excitaţie, de abulie, forţă, neputinţă şi nesăţioasă absorbţie.

După câteva zeci de minute piromaniacale derulate au ralenti în dulce părăsire de sine, după îndelunga contemplare a munţilor înroşiţi şi a pădurilor carbonizate, mă simţeam deopotrivă eviscerat şi hipervitalizat, secătuit de plăcere şi irigat de forţe imaginative de nestăvilit.

Evident că, iarna, soba devenea bomos-ul, centrul casei. Cu toţii ne lipeam spinările şi palmele de binecuvântatul ei trup de ursoaică. Pe cahlele ei se puneau la uscat rufele aduse îngheţate bocnă (amirosind a văzduh şi tămâie) din gerul de-afară. Pe policioara ei se tolănea boiereşte motanul Mişu, acolo unde se uscau cojile de mandarine şi portocale provenite din sacul Moşului. Iar dimineaţa, din sobă se aduna cenuşa taman bună de aruncat prin curte şi pe stradă contra alunecuşului. În fine, trosnetul lemnelor în întuneric, împreună cu miasma excitant-înecăcioasă a cărbunilor, ne umplea somnul cu fantasme demne de cea mai bogată literatură romantică.

Cum oare să descriu paradisul gastronomic al Crăciunului copilăriei mele fără să par un păcătos bulimic ? Oi fi oare în stare să vă iau complici la ceea ce eu consider a fi fost o sărbătoare spirituală în ciuda sarabandei pantagruelice ? În fond, nu cantităţile dominau, pentru că nu eram, totuşi, decât o familie săracă de la mahala, ci diversificarea bruscă a meniurilor. Şi, în special, caracterul de excepţie - de unicate, chiar, la nivel anual - pe care-l deţineau anumite feluri.

Bunăoară, friptura de iepure. A trecut multă vreme până să-i descifrez statutul de lux, de întâmplare excepţională. Cred că abia prin liceu mi-am dat seama ce experienţă excentrică fusese acea nebunie de carne împănată cu slănină şi aromată-n vin roşu, iarnă de iarnă, până spre majorat. Cu un bunic şi-un unchi vânători, e de la sine înţeles că burticica mea în pantaloni scurţi se dedulcise demult la fripturile de fazan, iepure, becaţine, raţe şi gâşte sălbatice, ba chiar căprioară şi mistreţ, fără să realizeze ce contrast demenţial exista între naturaleţea cu care bunică-mea jupuia sau epluşa vânatul şi faptul că toată garderoba familiei putea fi lesne închisă într-o valiză, că ne spălam la lighean şi aveam wc-ul în fundul curţii, ori că niciunul dintre noi nu avea mai mult de două, trei perechi de încălţări.

Dar de Crăciun şi de Paşte, adevărata mea zeiţă devenea Tanti Marika, unguroaica din Miercurea Ciuc pe care unchiul Vasile o „salvase direct din Crucea de Piatră”, cum pretindea legenda picantă a familiei. N-am ştiut niciodată exact ce şi cum s-a întâmplat, convins fiind că, în materie de gelozie, cea mai bună politică a celor neimplicaţi e să rămână fideli cu orice preţ condiţiei de pur spectator. Mi-a fost întotdeauna destul că Tanti Marika era o femeie de-o curăţenie exemplară, gospodină desăvârşită, soţie abilă (şi subtil infidelă, ca şi soţul, de altfel), noră răbdătoare, cumnată empatică şi – aici vine rândul meu – o mătuşă devastator de generoasă cu nesaţiul gastric al nepotului. Nicăieri, ca în urmă cu jumătate de veac în bucătărioara ei plină de peretare cu ştiurlubatice lozinci matrimoniale, nu mi-a fost dat să mă înfrupt cu aşa minunăţii de şarlote, kataifuri, cornuleţe, savarine, baclavale, pricomigdale, fursecuri, cozonaci doldora de nucă şi dulceţuri de tot felul, cu aşa boghete găletuşe de spumă de căpşuni, ca să nu mai spun de magia tortului krantz cu bezea şi mulţimea de cremoase prăjiturele habsburgice, cu coajă de lămâie, fragi, frişcă, stafide, mure, pere confiate şi nu mai ştiu ce alte minuni.

Dar, dincolo de toate cele senzorial-infantile, cred că subiectul cel mai demn de rememorat şi aşezat sub lupă când vorbim de sărbătoare este familia. Iar Crăciunul – fiind prin însăşi esenţa lui efigia Naşterii şi, deci, a Familiei - este cu mult mai legat de sălăşluire, ocrotire şi desfoliere, de pacea căminului (liniştea conjugală) şi primul contact cu minunea dumnezeiască întrupată în lume, decât Paştele, să zicem, sau oricare altă sărbătoare creştină. Niciuna nu defineşte şi nu sacralizează în aşa măsură casa ca axis mundi. Aşa cum staulul din Bethleem devine „omphalos planetar” – cum spunea transfigurat Ioan Alexandru – odaia fiecăruia dintre noi se încarcă de atributele dumnezeirii. Fiecare obiect - de la lumânarea pusă la icoană, masa cu vase şi tacâmuri, mobilele, ştergarele, până la preşul de la uşă – toate cele ce sunt se văd străluminate de cele nevăzute, de energiile divine. Fie subtil, fie năvalnic.

Dar, ca să ajungi la o astfel de vedere întru duh a lucrurilor, e nevoie de multă rătăcire, de ceva suferinţă şi câteva vămuiri ale fiinţei.

Târziu, întristător (sau revoltător) de târziu am ajuns să trăiesc minunăţia Crăciunului ca bucuria de-a fi în sfârşit acasă, între ai tăi, cu şi pentru ai tăi.

În copilărie, eşti numai spectator. Guşti  înfrigurat şi instinctiv din miracol, fără să ştii mare lucru despre rosturile textului, piesei, regiei. Asta, indiferent dacă eşti aşezat la coada sau în capul mesei. Ca să ajungi tu însuţi actor, trebuie să-ţi asumi întemeierea propriei familii, să accepţi disconfortul harnaşamentului, greutatea deciziilor, frigul riscurilor, apăsarea remuşcărilor şi nesiguranţa zilei de mâine. Iar din cât este mai lungă şi mai aspră aşteptarea, din cât te simţi mai ponosit, mai sleit, mai deznădăjduit, dintr-atât presimţirea sărbătorii devine mai intens bucurie, eliberare, speranţă, liniştire.

Pentru mine, masa de sărbătoare a devenit cu adevărat masa de Crăciun şi masa de Paşte numai odată ce am stabilit că, indiferent ce se va întâmpla, vom serba exclusiv în familie cele două repere supreme ale anului. Dar asta s-a întâmplat târziu, când părinţii ne erau demult pensionari şi fiica noastră era deja la casa ei...

 Dan C. Mihăilescu

@  @  @

 

 

Scrisoare către Ion

            01 ianuarie 2013

             Fiind vorba de cel mai bun prieten al meu, oricum aş învârti eu lucrurile, nu pot să-l ţin în şah chiar în halul ăsta. Aşa că, după vreo trei ani de vinovată amânare, m-am hotărât să-i împac, fie şi pieziş, aşteptarea.

            Ion Constantinescu, septuagenar montaniard, oltean vâlcean care bate de-o viaţă de unul singur Carpaţii şi a ajuns dintr-o clipire în Alpi, este pitorescul captiv al unui paradox : este un electronist expert în hardware, truditor pentru Silicon Valley şi un vajnic internaut, dar care are oroare de tot ce ameninţă să conducă la (auto)alienarea şi dez-identificarea persoanei prin dependenţa de Reţeaua planetară : nu are telefon mobil, nici blog sau cont pe face-book, nu practică twitter-ul, chat-ul, messenger-ul şi alte drăcării dintr-astea. Până aici – minus telefonul mobil, la care eu am fost silit de meseria cu care-mi câştig pâinea - suntem egali întru negare, reacţiune, paseism şi scepticism.

            Din curată prietenie, Ion mi-a făcut cadou, acum câţiva ani, saitul de faţă. Tot el a fost cel care m-a iniţiat în cele computeristice. Numai că, dacă am cedat – fatalitate ! - în faţa e-mail-ului, nemaiscriind scrisori (nici articole şi cărţi) de mână, uite că pe saituri, inclusiv într-al meu, nu am intrat niciodată. Cu excepţia căutărilor de informaţii pe google, recunosc spăşit (dar mândru) că nu am rătăcit nici o secundă pe internet. Ştiu că mi-am necăjit amarnic prietenul cu acest refuz. În timp, am ajuns să-i transmit impresii din partea „utilizatorilor”, stau să ascult cuminte sfaturile, laudele sau nemulţumirile cititorilor care-mi frecventează saitul, dar eu personal nu am intrat niciodată pe el. Tot ce fac e să-i transmit lui Ion lista săptămânală de cărţi prezentate la Pro tv, să-mi actualizez aproximativ anual CV-ul, să-i trimit interviurile mai substanţiale – şi cam atât.

            M-a rugat de multă vreme să scriu, cât de cât, ceva special pentru sait, fie săptămânal, fie lunar. Ceva care să nu mai apară nicăieri. Cică e semn de bun simţ şi, mai cu seamă, de respect pentru oaspeţi.

            Iată că anul ăsta am acceptat. Nu ştiu cine altcineva o să-şi arunce privirea pe prostioarele astea, dar ştiu bine cât preţ pune prietenul meu pe acest gest.

            Fie. Şi mi-am propus ca-n primele zile ale fiecărei luni, câte zile mi-o mai da Dumnezeu, să-i fac aici o scrisoare lui Ion, cu cele mai interesante întâmplări ale lunii precedente. Un epistolar cu unic sens, menit într-un fel, îmi dau seama acum, ca surogat al rubricii „Ce mi se-ntâmplă” din Dilema, la care am renunţat în vara lui 2012.

 

O strângere de mână boieriei sale

şi plecăciune cititorilor nevăzuţi/necunoscuţi.

Drum bun tuturor în noul an !

*  *  *

9 - 23 iulie (sic) 2013

            Dragă Ioane,

            Să ştii că rău faci că nu mă afuriseşti pentru lungile tăceri epistolare şi că, la rându-ţi, nici tu nu mai ţii obiceiul întrebărilor mensuale. Uite că s-au dus pe sec aproape trei luni dintr-o clipire.

Acum, adevărul e că prea m-au oropsit deceniile trăite sub biciul deadline-urilor gazetăreşti, ca să nu-mi permit cu largheţe, în amurg, desfătările oferite de amânările sine die, târcoalele pleziriste, capriciile nevinovate, alintul şi ghiduşiile concediului perpetuu care este bătrâneţea. Nu zic nu : era bine şi când aveam săptămânile brăzdate de obligaţia cronicii, editorialului, corecturii şi „capului limpede”. Trăind dintr-un text în altul, căpătam prin forţa lucrurilor un rost, disciplinarea priorităţilor, ca să nu spun chiar axul vital. Iluzia perfecţiunii, iresponsabila fericire a mecanismului. Dar musai acum să exclam că şi levitaţia-i minunată : atârnarea-n hamacul nepăsării, balansul pufos deasupra aporiei, valsarea zglobie printre încruntări şi capricii, zădărnicia bileţelelor înfipte-n uşă, lipite-n magneţii de pe frigider ş.a.m.d.

Noua lozincă (o fi zen ?) a cuplului nostru : „Ei şi !?!”

Sigur, mă înfior când răsfoiesc agenda şi văd despre câte lucruri faine aş fi putut (sau ar fi trebuit) să-ţi scriu estimp : Don Juan-ul moličresc regizat de bulgarul Morfov la teatrul sofiot Ivan Vazov în cheie tragic-shakespeariană cu inserţii dostoievskiene (!) văzut de noi doi la TNB pe 1 Mai ; deliciul pe nume Absolut de la teatrul ACT, cu halucinanta (pentru mine) perfecţiune a lui Marcel Iureş (Ivan Turbincă) în regia lui Sandu Dabija. (Nu mi-am înţeles amicul teatrolog nemulţumit, ba chiar agasat de permanenta „citare” subtextuală a lui Amza Pellea şi Octavian Cotescu : mie mi s-a părut o tandră, implicită reverenţă, una arhidătătoare de confort auditiv nostalgiilor noastre spectaculare) ; neaşteptata invitare la montarea lui Dinu Cernescu de la Odeon cu Un tramvai numit dorinţă (domnule, prin câte a trebuit să trecem de la Clody Berthola la Rodica Mandache !) şi surpriza celor două volume confesive ale regizorului apărute în 2009 şi 2012 la editura Semne ; agonia Sabinei, cuscra noastră, şi înmormântarea de la Balş ; cum ne-am trezit (nu ştiu prin ce mister) invitaţi la Ziua Norvegiei pe una din terasele hotelului Marshal de pe Dorobanţi („what a nice kid like you...”), unde cred că, totuşi, ne-am strecurat onorabil, dialogând diplomatic nu doar cu „mareşalul” Antonescu, ci şi cu Iren şi Grigore Arsene, Cezar Paul-Bădescu şi doctorii-prieteni ai Ioanei Pârvulescu ; încoronata conferinţă a lui HRP, la BNR, despre paradisul eminescian (29 mai), pe care o doresc tipărită cât mai curând şi cât mai somptuos, ca aprigă pilduire spumegoasei idioţimi valahe ; apariţia Cărţii ca destin plus cele opt lansări în trei zile de la Bookfest ; premiile Accente din 6 iunie ; demisia lui Andrei Marga după deliranta-i jumătate de an în care a distrus cea mai frumos-strategică ispravă culturală a postceauşismului, în general, şi a 80-ismului, în particular ; fervoarea cu care am scris prefaţa la Dicţionarul îndrăgostit al vinului de Bernard Pivot, excitaţia cu care-i aştept decolarea carpatodanubiană şi nostalgica plăcere cu care i-am trimis autorului câteva întrebări pentru un interviu menit Dilemei .

Însă marele eveniment al intervalului a fost sejurul istanbulic, 8 – 16 iunie, cadoul nostru comun la Crăciunul lui 2012.

 Năuciri pe podul Galata

Nu am trăit aici nicio revelaţie culturală. M-am simţit permanent hărţuit, nedorit, agasat, provocat, umilit, murdărit, desprins cu ostilitate din peisaj, ghemuit cu nepăsare-ntr-o palmă şi aruncat sfidător ca bila-n popice. Nu am atins nicio clipă maiestatea lăuntrică din Veneţia şi Florenţa, nu am trăit nimic scenic-amuzat ca la muzeul trăsurilor din Lisabona, ori la castelele din jurul Pragăi, şi, de fapt, nu am avut nicio senzaţie de adevărată Europă, nici măcar pe străzile înţesate cu magazine din stirpea Gucci, Armani, Prada, Cartier, Vuiton, Dior, Occitane, Mark&Spencer şi comp. Cu excepţia orelor bizantine de Constantinopol (nu de Istanbul !) petrecute-n extaz la Cora-Karye şi, mai rece, la Hagia Sofia, sufletul meu nu a primit nimic „palpabil” acolo.

Numai că, paradoxal, la urmă de tot, senzaţia a fost una de satisfacţie, ca de sac bine umplut, chiar dacă mi se părea că mă sleiesc prin zeci de găuri.

Ia să-mi gândesc încet ondularea.

Chestia de bază e că oraşul (care-i mai degrabă o ţară cu extrem de diferite provincii, de nu cumva un continent) îşi este suficient sieşi, amuzându-se parcă – superior, fie cu sictir, fie nastratineşte - de prezenţa străinilor. Altfel decât ifosele cavaleresc-mafiote ale florentinilor, să zicem. Istanbulului îi este absolut indiferent cum se descurcă străinii în măruntaiele lui. Nimic, nicăieri, nici zonele sau colţurile de maximă invazie turistică, nu e fleşat în vreun fel, hărţile din staţiile de tramvai sunt mult prea generale, scrise în turcă, iar oamenii au un crunt refuz al cuvintelor străine. Repet : inclusiv în cele mai intens vizitate locuri (cu mica mare excepţie a Marelui bazar, unde-i invers, fiecare se înghesuie să arate că se descurcă oricând în engleză, germană, franceză, spaniolă, italiană ). Fă-ţi idee scenă : iau dintr-o alimentară un pepene. Atât : un pepene („harpuz”). Îl plătesc, iar băiatul de la casă mi-l pune galeş pe tejghea la plecare. Fac un semn evident, cum că vreau o sacoşă. Nimic, decât o privire şugubeaţă. Bre, zic, „give me a bag, please”. Draci. Îmi aduc aminte că turcul are vreo patru milioane de conaţionali în Germania şi – facând gestul elocvent pentru ultravizibila necesitate a  unei plase – rostesc limpede : „eine Tasche, bitte”. Nimic. După încă două, trei secunde, cântărindu-mi satisfăcut enervarea, turcaleţul exclamă „ poscheeeette ?” Şi-mi bagă, el, pepenele-n pungă. Păi să nu...?!?

În afară de „Exit” şi „WC” (ce-i drept, în materie de vespasiene, toate vezicile planetei au de binecuvântat Istanbulul, chit că un pipi costă cât un drum cu autobuzul) nu dai de nici un însemn în limbi internaţionale. Apropo de transport : costă enorm. Am avut şi zile când, mergând rezonabil turisticeşte (adică de două ori cu metroul, două sau trei cu tramvaiul, două cu funicularul) am ajuns la vreo 20 de euro pentru amândoi, adică un milion de lei pe stil vechi. Realizezi cu atât mai dur chestia cu cât vezi mai holbat ce poţi cumpăra cu cele trei lire turceşti date la automatul din stradă pe un singur jeton de transport : de la 300 grame de măsline divine în bazarul epigtean, până la trei prosoape de bucătărie, de alintat pe viaţă mâinile gospodinei.

Dar să te ţii păţanie, când pe autobuz scrie o direcţie şi te trezeşti, după ce traversezi un ceas oraşul, fix la mama dracului, bestecăind din colină-n colină, din Ferentari în Tei şi din Băneasa pe Giurgiului, trecând parcă prin zece oraşe, unul mai prăbuşit ori mai strălucitor ca altul, după care, întrebând şoferul ce se întâmplă, afli că-i manifestaţie în Piaţa Taksim şi nici o maşină nu mai ajunge acolo. Ocazie să vedem pe viu toate chipurile oraşului, dar şi să ne înduioşăm de amabilitatea şoferilor, care ne-au pasat dintr-un autobuz într-altul, cu aceeaşi nepăsare binevoitor miserupistă a bucureştenilor din Rahova, Colentina sau Pantelimon. Ca să  nu mai spun de tramvaiul care anunţă defazat staţiile pe ecranul de deasupra burdufului, de cobori convins că ai ajuns la destinaţie, şi rezultă că ai de luat altul, cu alt bilet, sau alegi să mergi pe jos doi kilometri.

Asta-i deopotrivă feeric şi enervant aici : amestecul ameţitor de lumi, etnii, geografii, istorii, mentalităţi, negustorii sau nepăsări. Când citeşti despre asta, adică despre cum desparte podul Galata Asia de Europa şi cum te vei legăna printre veacuri piratereşti traversând Cornul de aur, habar nu ai, de fapt, de ce va să zică la modul cel mai concret asta. Nu te poţi lăsa nicio clipă în voia reveriilor, hărţuit fiind de mulţimea senzaţiilor contradictorii. Nu mi-a spus nimic Topkapi-ul (unde m-am simţit ca la orăşelul copiilor), dar am adorat colţişoarele de mahala cu bătrâni meseriaşi scoşi din timp, lipiţi în scăunele pe trotuarul din faţa prăvăliei, serii şi serii de Ianke şi Cadîri vânoşi, aţoşi ca grecii şi pehlivani ca bulgarii, cu feţe aspre, priviri mucalite, zâmbete sarcastice şi mustăcioare de machedon. Nu m-am lăsat descălţat la nicio moschee (numai Tania s-a dus cuminte la cea Albastră) şi nu am simţit nimic deosebit în Agia Sofia (poate unde am stat la coadă pentru fiecare pas), dar m-a fermecat literalmente Cora-Karye, oaza creştină după care am rătăcit o dimineaţă întreagă şi unde am trăit aceeaşi bucurie gâlgâitoare ca la San Miniato. Dacă podul Galata mi s-a părut hidos, mizer şi respingător prin zecile de pescari sfidători (nici în croaziera bosforică n-am simţit mare lucru : agresat de ultracolorata mulţime de pe punte, parcă eram pe vaporaş în Herăstrău duminica), în schimb, am fost şocat că tocmai un agorafob intratabil ca mine s-a simţit regal taman în bazar. Acolo chiar că bovarismul fabulatoriu m-a ajutat să mă teleportez în cadre de Bagdad cu halimale. Ce  m-a frapat de-a lungul kilometrilor de magică forfotire a fost că, la fiecare pas, eram întrebat dacă sunt italian, spaniol sau catalon, pentru ca la auzul „României” să auzim invariabil exclamaţia : „Hagi ! Great !”

Dar nimic nu m-a turmentat mai teribil ca lipsa vinului la masă. Sigur, citisem în ghiduri „atenţie, că nu se serveşte alcool în fiecare restaurant”, doar că, indiferent unde mâncam de prânz, fie spre vârf, fie în cârciumi de trei metri-cinci mese-zece scaune, după bunătate de chebab, işkender sau iaurt cu chioftele, venea invariabil o sticluţă de apă plată cât un degetar. Într-un singur loc, la o cafenea pe o străduţă scursă cochet din Istiklal, am avut parte de-o bere Efes, şi aia la 330 de grame : picătură-n deşert, care se lega de espresso ca vaca de ecran.

O mare şi sinceră dezamăgire : într-o locantă de doi pe doi, dăm de un turc simpatic, binevoitor, săritor, surâzător, care ne face dintr-o clipire o reducere pentru işkender de la 10 la 8 lire. Cum să nu-i las la sfârşit 25 în loc de 20 ?! Domnule, nu zici că a refuzat bacşişul ? Eu i-am împins fericit bancnota înapoi : „no, no, those are for your kindness”. Bre, omul a luat în silă banii, dar din momentul ăla ne-a întors spatele, iar la plecare, când i-am căutat faţa ca să-l salut, s-a dus ostentativ la altă masă. Tania susţine că, de vreme ce cineva îţi face cu încântare rabat două lire, este o jignire să-i arunci tu 5. Mie mi s-a părut că...invers. Dar uite că am fost silit să-i dau dreptate franţuzului care-a scris în Guide du routard că turcii sunt amabili, cooperanţi, dar foarte mândri. În fond, omul nostru avea dreptate : eu v-am călărit cinci secole, iar tu îmi arunci un leu ca la chiori...?

Să trecem, însă, la cele serioase.

 La doi paşi de Piaţa Taksim

            Faptul teribil e că am locuit la doar o staţie de autobuz de Piaţa Taksim, în cartierul Harbyie, pe strada Poyraz nr. 17, adresă găsită prin minunatul „nostru” sait Homelidays, antamarea petrecându-se cu mai bine de-o lună înainte de-a izbucni manifestaţia anti-Erdogan. Nu-ţi spun câtă lume ne-a deconseiat în preziua decolării să mai plecăm la Istanbul, ori ne-a avertizat să nu cumva, dacă ajungem totuşi acolo, să frecventăm zona. După ce taxiul ne-a sorbit 50 de euro într-un ceas, ocolind temeinic, am şi aflat că gazda noastră e „fan Piaţă”, trepidând carbonaric în aşteptarea noastră, ca să se poată alătura cât mai iute miilor de eurofili anti-islamizanţi şi sincronizanţi cât cuprinde. Demna, nobila doamnă Nurhan, bine vorbitoare de franceză şi engleză, încântată de referinţele noastre de pe sait (în urma găzduirilor din Amsterdam, Florenţa şi Bruges), ne-a captat instantaneu ca pe nişte vechi prieteni combatanţi ai aceleiaşi cauze, deja antrenaţi în Piaţa Universităţii bucureştene de la 1990 ş.u. – şi ne-a alfabetizat conspirativ revoluţionar aproape o săptămână.

            Aşa am ajuns să traversăm Piaţa Taksim de vreo zece ori în câteva zile : o experienţă extraordinară, absolut de neuitat prin amestecul de mirare inocentă, inconştienţă turistică, frică viscerală, admiraţie rece, mânie atroce, neputinţă infantilă, excitaţie inexplicabilă şi spaimă înălţătoare. Nimic nu mi s-a părut mai idiot, mai mârlănesc şi contraproductiv decât calificarea de „marginali” adresată de Erdogan manifestanţilor. Cum să taxezi drept aurolaci câteva zeci de mii de oameni în chip natural elitari, autoselectaţi pe sprânceană, chit că instinctiv, unul mai occidental (gestual, facial, vestimentar) decât altul ?!? Oameni eminamente frumoşi, luminoşi, cuminţi dar fermi în lozincile artistic strigate, hiperdeterminaţi, tensionaţi la rostire şi senini, totodată, la privire faţă de ideea de sacrificiu. Mulţimi sportiv aglomerate, colorat şi ludic etalându-şi diferitele blazoane (erau acolo profesori universitari şi suporteri ai lui Beşiktaş, cântăreţi de rock, hiphoperi, metallişti, alături de ziarişti, negustori, turişti) cu toţii arătând ca o rasă nouă de nepământeni. Nesfîrşite coloane umane pe lângă care am defilat liniştit peste două ceasuri, duminică 9 iunie, pe Istiklal, ei pe-o jumătate a străzii, turiştii pe cealaltă, ei scandând, noi tăcând şi fotografiind, adeseori zâmbindu-ne complice – şi niciodată vreunul dintre ei nu ne-a agresat cum că am fi duşmani, venetici, indiferenţi, „de ce nu veniţi cu noi, mama voastră ?” etc.

Asta m-a răvăşit. Şi uite-aşa s-a derulat totul aproape o săptămână : treceam dimineaţa printre autobuze incendiate, mormane de fiare calcinate, ruginite, îngropate-n asfalt, resturi de şantier cu „mustăţi” betonate şi munţi de ciment retezaţi, printre prăvălii cu vitrinele devastate şi patroni de-un calm nétoyant bizar, plus baricade cât casa, cu sau fără Gavroche-i de toată speţa. Nu neg că, de-a lungul săptămânii, la corpul select al manifestanţilor se va fi lipit, inevitabil, şi destulă „racaille”, ceva boschetărime jonglând cu sticle incendiare. Dar asta, dacă poate altera pe moment alura protestului, nu are, în schimb, cum să-i compromită natura, crezul, convingerile. Vorba gazdei noastre (ce consuna, însă, cu cea a fetei de la care mi-am cumpărat zilnic raţia dumnezeiască de suc de rodii) : fiecare dintre noi este un bun musulman, credem în Alah şi în tradiţiile noastre, dar nu înţeleg de ce trebuie să fim instrumentaţi politic s-o facem, adică la modul iranian, ayatolahic ! Poţi să rămâi foarte bine islamic, dar educat fiind întru valorile vesteuropene.

Cum să nu ne speriem, în noaptea de sâmbătă 15 spre 16 iunie, şi cum să nu ne gîndim în ce fel îi putem ajuta pe manifestanţii urmăriţi de poliţie chiar sub geamurile noastre, când am auzit pe toată strada urlete, sirene, comenzi represive şi când în blocul nostru de câteva etaje urcau şi coborau în delir persoane sufocate de gazele lacrimogene, ori când, deschizând fereastra taman bine ca să văd o maşină arzând pe stradă, am simţit cum mă beregăţeşte o gheară de fum, lăcrimez fără să vreau şi sunt fotografiat netam-nisam de vizavi ?

Mai mult ca sigur că, în absenţa manifestaţiilor din Piaţa Taksim, sejurul nostru ar fi arătat altfel. S-ar fi umplut cu alte senzaţii, am fi privit cu alţi ochi, am fi umblat mai destins, ne-am fi informat mai mult, am fi avut răgazul necesar să comparăm zecile de figuri (etnii) şi vestimentaţii care se intersectau pe stradă, am fi decupat mai atent notele specifice din fiecare felie de cartier ş.a.m.d. Adică am fi avut o privire infinit mai atentă la istorie. Aşa, însă, captaţi de tensiunea prezentă, chiar dacă, judecând cantitativ, 90% din timp l-am petrecut în oraşul vechi, acuitatea senzaţiilor a avut ca obiect strada. Faptul că, de pildă, tinerii semănau cu italienii (scunzi, iuţi, nervoşi, branşaţi, targhetaţi), maturii cu grecii (aţoşi, arţăgoşi, parcă mereu puşi pe harţă), iar bătrânii cu turcii şi bulgarii dobrogeni, adică hâtri, bine resemnaţi contemplativ, într-un illo tempore numai de ei prefirat cu înţelepciune mucalită. Sau că, tot cantitativ evaluând, în materie de turism cel mai mult am auzit vorbindu-se, în ordine : germana, engleza, italiana, franceza. Şi o singură dată rusa, dar de ajuns ca să ne isterizeze, anume la coada de la intrarea în Topkapî, unde o hoardă de rusoaice urlau în demenţă, chemându-se reciproc, ca la şatră, în locurile în care părea că omenetul se poate strecura mai lesne. (Apropo de franceză, cică, printre istanbulioţi, ea este apanajul grecilor, armenilor şi evreilor).

Tot aşa, oricât ne-am fi forţat să visătorim între zidurile vechii fortăreţe bizantine asediate de Mohamed - atât de excitant ipostaziate de Stephan Zweig în Orele astrale ale omenirii - cert e că am discutat mai mult despre sobrietatea vestimentară a trecătorilor (cum să vezi acolo, pe stradă, ca la noi, burtoşi în şort şi cu şlapi !? cum să vezi junime scuipătoare de coji de seminţe, sâni expandaţi, buricărese, ori căruţe cu fier vechi, ţigănimea fiind bine arondată, ca şi cerşetorimea, de altfel).

Îmi dau seama că, acum, în loc să-mi vină să-ţi scriu despre, ce să zic ? imensul ou de marmură de la Hagia Sophia, gândul mă duce mai degrabă la înduioşătorul chitarist de la Funicular, care cânta cu patimă un Leonard Cohen („dance me till the end of love”) şi căruia mi-a fost cu neputinţă să nu-i plantez un euro, după care, în vagon, am schimbat pufos cu un turc politicos dulci sintagme precum „this walz”, „oh, like a bird”... ) sau la irezistibilele (pentru noi, românii) formule de pe unele panouri publicitare : „Pehlivan”, „Internette alişveriş”, „Merkez” ş.a.

Şi încă : în loc să rămân în minte cu sala armelor de la Topkapi, voi rămâne pe viaţă umilit de orele nenorocite, transpirate de călcarea-n picioare, la coada pentru vizarea paşapoartelor în aeroport, la venire ca şi la plecare. Nimeni n-o să-mi poată explica raţional vreodată de ce trebuie să stea la rând mii se oameni veniţi la diferite ore, pentru destinaţii diferite şi ore diferite ! Curată politică de alofobie sadică.

Să mai spun ce va să zică să aterizezi la orele 16 într-o locantă, să comanzi Döner chebab anume cu „french fries” şi să ţi se aducă suav piure în loc de cartofi prăjiţi („din care nu mai avem”) ?

Mai bine închei. Oricât de instructiv va fi fost, pentru mine Istanbulul rămâne un rateu. S-o bucura grecitatea din mine ? Nu-mi pasă.

Cu voia lui Dumnezeu, de acum într-un an sper să-ţi scriu despre Cordoba, Salamanca, Alhambra, Andalusia...sau Londra, cine ştie ?

Cu drag şi dor,

Dan

P.S. Dacă de-o lună tot recitesc evlavios Însemnările zilnice ale Reginei Maria (sper să vezi la iarnă de ce) încai să-i citez simpatetic pagina de vineri 25 martie 1921 „Buna-Vestire, Constantinopol” : „Nu pot să spun care a fost impresia pe care mi-a lăsat-o, în afară de ideea de confuzie, dezordine, degradare şi totuşi de incredibilă vigoare. Un extraordinar haos al vieţii şi al morţii, al grandorii şi decadenţei. Clădiri minunate pe lângă colibe de neimaginat, construite una peste alta, una într-alta, una prin alta. Palate fastuoase şi moschei din marmură alături de căsuţe din lemn fără formă, multe şubrede, toate amestecate la un loc, cu cimitire în ruine, pline de înguste pietre albe înclinate. Aceste morminte par a se găsi pretutindeni şi în cele mai neaşteptate locuri. Zidurile şi ulucile ornamentate nu par în stare să le cuprindă. Ele par că scapă din hotarele lor, ca si cum ar dori să participe la viaţa celor vii. Vorbesc de partea Istanbulului, la Pera nu ne-am dus deloc. Prin acest ciudat amestec de clădiri şi străzi, o incredibilă mulţime de oameni mişună în sus şi în jos, intrând şi ieşind, de toate naţionalităţile, toate felurile de oameni. În viaţa mea nu am văzut vreodată o asemenea mulţime de oameni şi nici o asemenea amestecătură de rase.”

*  *  *

 Scrisoare către Ion

la Bookfest 2013

 Boierule, mi-ai cerut pentru sait lista bietelor mele dări în stambă la Bookfest-ul de anul ăsta. Nu cred cse va uita cineva pe ele, dar îmi fac datoria şi le înşir, fără titlurile exacte ale cărţilor :

 

- vineri 31 Mai:

bullet

ora 14, standul Humanitas, evocările Anei Maria Smighelschi,

bullet

ora 17, la Polirom pentru „scutecele” lui Vintilă Mihăilescu,

bullet

ora 17:30, la Humanitas, pentru „Eroii şi mormintele” lui Sabat

 

- sâmbătă 01 iunie:

bullet

ora 13, standul Humanitas, Caragialele lui Ion Vartic,

bullet

ora 14, la All, pentru Alex. Ştefănescu şi Ioana Revnic,

bullet

ora 15, la Humanitas, pentru cartea mea de convorbiri cu Daniel Cristea-Enache,

bullet

ora 17, la Polirom, cu Alex, pentru altă carte de interviuri a aceluiaşi Enache

 

- duminică 02 iunie:

bullet

 ora 13, standul Humanitas, seria de Memorii

 Sănătate şi voie bună tuturor!

*  *  *

03 aprilie 2013  

 

            Ioanule drag,

                        Zici că au trecut deja 10 ani de la drumul nostru la Costeşti pentru slujba de târnosire a bisericii din satul tău, de Sf. Andrei?!?

M-am holbat adineauri - aproape jignit şi oarecum disperat – la faţa mea umflată şi roşie de atunci. Între timp aveam să trec printr-un infarct în urma căruia am slăbit vreo 30 kg. în opt luni. Numai că grăsimile nu s-au eliminat, ci au colmatat vasele sangvine, astfel încât am ajuns la al doilea infarct, urmat de angiografie, două, trei spitalizări, plus operaţia pentru bypass-uri.

10 ani de amarnic regim alimentar şi agasante reajustări existenţiale, dar şi de Pro tv. Cu vreo zece cărţi publicate, cu călătorii frumoase la Florenţa, Lisabona, Delft, Sienna, Amsterdam, Bruxelles, Paris, dar şi cu moartea maică-mii. Scrânciobul vieţii se leagănă, când înţelept, când buimac, pe mai departe. În fond, ce-aş mai putea să-mi doresc ? 

O singură dată mai fusesem, până atunci, la o slujbă de Paşti la ţară, la Stroieşti, unde m-au îngrozit urâţenia, sărăcia agresivă şi vulgaritatea oamenilor, formalismul sleit al slujbei, absenţa jalnic-dureroasă a oricărei urme de duh, înălţare sufletească, smerenie şi graţie. Nu ştiu cine e de vină : istoria, geografia, etnopsihologia, sociologia, politica sau toate la un loc şi, deci, pur şi simplu dracu’? Fapt e că am înţeles o dată mai mult (şi, de fapt, definitiv) că, în căutarea mea după Hristos, nu către biserică am a mă duce, ci către Fire am a mă îndrepta.

Din păcate pentru lumea eclezială, dar din fericire pentru mine, rămân cu trăirea religiosului la nivel estetic. Între inefabilul unui urcuş în tăcere pe munte şi oarba îngenunchere în turmă, voi opta întotdeauna pentru cel dintâi. Între o lectură devotată din scrierile Sfinţilor Părinţi, ori din cutare poem liturgic, şi ritualul acatistelor, participarea la liturghie ş.a.m.d. voinţa mea se îndreaptă, invariabil şi jubilativ, către febrila foşnire a paginilor şi dulcea armonie prozodică.

Dacă, odată ajuns cu lectura aici, ţi se pare nimerit să plantezi chiar în acest loc răspunsul despre dumnezeire dat lui Daniel Cristea-Enache în cartea noastră în curs de apariţie la Bookfest, ai pe deplin îngăduinţa mea. 

             „Hm. Dacă te aştepţi să spun că astfel de întrebări nu se pun, te înşeli. Aşa cum răspund cu largheţe şi deplină transparenţă la întrebări cică teoretic tabu, precum „cu cine votaţi” şi „ce salariu aveţi”, nu văd de ce să mă fandosesc atunci când vine vorba despre marele meu dialog interior. Dialog (monolog, autohărţuire, utopie, anesteziere... i se pot da multe nume) absolut şi definitiv solitar, în care nu poate surveni niciodată nimeni, pe care nu mi-l poate interzice nimeni, nu mi-l poate altera sau opri nimeni. Aşa că : la ce bun escamotarea, subtila ieşire prin eufemism, referinţe savante, ori, dimpotrivă, emoţionalizări factice ?

            Pe de altă parte, de când cu cartea despre drumul la Athos mi s-a mai pus de câteva ori întrebarea. De obicei cuminte,  patern comprehensiv şi uşor voalat, dar o dată chiar la modul frontal, ultimativ, de către un licean încruntat inchizitorial. Nu m-am ferit niciodată de răspuns.

            Aş fi putut răspunde şi acum, la fel de simplu (şi poate provocator) : da ! trecând lesne mai departe.

            Însă aşa ceva ar fi născut destule suspiciuni, deopotrivă la inamici şi la prieteni, fiecare dintre ei putând extrage argumente pro şi contra, după cum şi cât îmi cunoaşte firea şi scrierile. În plus, eu însumi simt nevoia unor disocieri, acolade, relativizări ale afirmaţiei. O afirmaţie excesivă cel puţin din unghiul relaţiei mele cu Biserica. Fiindcă lucrurile aici se complică : una-mi sunt convingerea profundă, fără fisură şi ezitare, în existenţa dumnezeirii pantocratice, propensiunea către religiozitate şi vieţuirea în orizontul etic al ortodoxiei, - şi cu totul altceva reticenţele, mefienţa, rezerva instinctivă faţă de tot ce ţine de instituţionalizarea credinţei, de canonizare, catehizare, obligativitate participativă, presiuni normative, specific geo-istorico-etnic ş.cl.

            S-o iau, însă, de la început, adică din familie.

Nu am avut norocul unui mediu bine ancorat în creştinism, cu mersul duminical la liturghie, cu nesmintita respectare a perioadelor de post, cu, adică, acea lină, firească familiarizare a copilului cu Dumnezeu şi Biserica. Bunică-mea, da, ea era singura fiinţă bisericoasă pe care am avut-o în preajmă până la majorat : se spovedea, respecta sărbătorile religioase, postea cumsecade, nu rămânea niciodată fără aghiasmă şi prescură, dădea periodic acatiste, făcea o colivă sublimă la sâmbetele morţilor ş.cl. Dar nu m-a îndrumat în niciun fel în sensul ăsta, necum să mă oblige la ceva. Însă cum maică-mea a avut un episod tulbure cu un preot cam necuviincios când s-a dus la spovedanie, a rămas cu un gust aşa de amar, încât, deşi a rămas un suflet curat, evlavios, s-a depărtat ireversibil de Biserică. Ea mi-a turnat prima oară în auz formula : „Eu nu am nevoie de biserică. Eu am Dumnezeul meu. Biserica este în sufletul omului !”

Formulă cuplată, din nefericire, cu un episod stupid : nu eram încă elev, când am fost la Denii cu bunică-mea şi m-am lovit cumplit în creştet dând să ies de sub masă. Parcă şi acum simt durerea aia ca un bici de foc, urmată irezistibil de un potop de lacrimi şi senzaţia de umilire neputincioasă care m-a făcut să ies ca taurul bezmetic din biserică. (Să mai spun că, după ani şi ani, când maică-mii i-a sunat preotul la uşă pentru sfeştania de Bobotează, ea neavând nici un ban în casă şi mărturisindu-i asta, preotul s-a întors zîmbăreţ şi a plecat şoptind şerpeşte : „bine, fata tatii, o să vin când o să ai bani” ?!?).

            Şi totuşi, adolescenţa mi-a fost o bună perioadă marcată de voinţa de a da la Teologie. Am mai explicat, cu alte ocazii, contextul respectiv : o însumare de complexe de inferioritate, bovarism asocial, profundă (de neexplicat astăzi) amprentare dostoievskiană, acnee violent hormonală, înceţoşare emoţională. Altfel spus, o sete arzătoare de puritate şi absolut, dublată, însă, direct proporţional de apetitul pentru negaţie, viciu, debusolare, autodemolare. Oscilare între Alioşa Karamazov şi Baudelaire, Mîşkin şi Lautréamont, Pascal şi Led Zeppelin. Nu contează că am fost, din fericire, disuadat la vreme (în principal dinspre anturajul maică-mii) pentru a renunţa la studiile şi haina teologală ; cert e faptul că am trecut mai bine de un deceniu - singur, împreună cu Dan Arsenie, dar mai ales călăuzit de harisma lui Ioan Alexandru - prin aproape toate stările, ideile, dilemele, dezbaterile, teoriile şi credinţele religioase, prin istorii, enciclopedii, Paterice,  Filocalia ş.a.m.d.

Între 16 şi 25 de ani a fost, deci, intervalulul muncirii de sine şi al bibliotecii de scrieri sacre, când zgomotul biologic, hărtănirea sufletească şi experimentalismul autodistructiv consunau cu conştiinţa propriilor limite, apetitul pentru contemplaţie (ba chiar asceză) plus, vezi bine, amestecul de retractilitate şi histrionism, de cuminţenie şi nesupunere belicoasă, întru care balansez şi astăzi. Atunci am cutreierat prin scrierile Marilor Părinţi (atras fiind cu precădere de Maxim Mărturisitorul, dar şi de figura Sfântului Francisc), atunci am conspectat cu aplicaţiune benedictină istoria (şi specificul) religiilor, am trecut prin Sacrul lui Otto, Cartea egipteană a morţilor, conceptul de „Religiosität”, prin panteism (unde fiinţa mea se simte foarte acasă), sufism, budism, stoicism, Don Quijote descifrat de Unamuno ca „El Christo espańol”, încercând să învăţ spaniolă doar pentru a-i citi pe San Juan de la Cruz şi Sfânta Tereza de Avila, stând ore în şir, singur sau cu Tania, în pridvorul mănăstirii Antim cu ochii la melcul înşurubat către înalt. Citeam cu nesaţ Predicile lui Antim, Psaltirea lui Dosoftei, Învăţăturile lui Neagoe, Divanul lui Cantemir, era să leşin de fericire ţinând în braţe un miel în faţa mănăstirii Dragomirna (nu m-am pierdut - efectiv pierdut - niciodată în ochii cuiva în halul ăla), căutam febril Pelerinul rus, traduceri din Roman Melodul, Soloviov, Berdiaev, Hans Urs von Balthasar, Lossky, Rozanov, Guardini , Loyola şi mulţi asemenea, traduceam amatoristic, iresponsabil, din Péguy, Léon Bloy, Chestov şi Claudel, tăinuiam cu Ioanichie Bălan la Sihăstria şi la Sihla, îl întâlneam pe Antonie Plămădeală acasă la Savin Bratu, păstram în buzunar o foaie cu Testamentul lui Pascal, iar la Blaga am ajuns nu prin Poemele luminii şi nici măcar prin Paşii profetului, ci prin Popa din Tulburarea apelor (de-aia nici n-aveam să scriu, la 30 de ani, o carte despre poezia, ci despre teatrul lui Blaga).

A fost ca o autoexorcizare. Voiam să cred. Mai precis : doream să trăiesc întru Hristos cam ca puştanii care se angajează astăzi la body building. Mă chinuiam, mă căzneam să cred. Iar lecturile din textele sacre funcţionau ca steroizii. Zeci de ani mai târziu aveam să dau cu înfiorare peste septuagenarul Eugen Ionescu exclamând cu aceeaşi fervoare : „vreau să cred”, adică exact „mantra” liceanului care fusesem. Mă îndoctrinam deliberat, mă îndopam cu lecturi clericale, mă dopam cu închipuiri isihaste. Îngenuncheam şoptind rugăciuni minute în şir, dar niciodată în faţa vreunei icoane, ci în faţa unui perete gol, închizând disperat ochii, sau privind îndelung în gol, în aşteptarea unei imagini vorbitoare, a unui semn divin, a unei binecuvântări oarecare.

Apoi, când furia s-a temperat şi am ajuns „om la casa lui”, multă vreme am crezut că focul e stins, că sunt „un suflet apostat”, inapt de credinţă, sufocat în propriul jar, cu o nevindecabilă imaturitate faţă de tot ce înseamnă trăire religioasă. Estimp, însă, am avut diverse ocazii să aflu ce înseamnă „cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, să mi se spună că toate impulsurile mele „demonice” nu au fost decât deghizările unei credinţe ceva mai temperamental exprimate, să citesc opinii superbe în scrierile Părinţilor („este un om prea vesel, ca să fie necredincios” ; „uită-te în jur, la toată lumea asta, aşa cum este ea de perfect alcătuită : cum să nu vezi aici mâna lui Dumnezeu !?”), să înţeleg şi, finalmente, să accept că toate deturnările, sfidările, relativizările ludice şi chiar puţinele, vagile mele blasfemii nu au făcut decât să întărească, să re-închege, să rejustifice acea minunată senzaţie a credincioşiei din adolescenţă.

Bineînţeles că şi bolile, decepţiile, înfrângerile, spitalizările, operaţiile, brusca exfoliere a neputinţei şi fragilităţii, revelaţia nimicniciei, zecile de înmormântări la care am luat parte, - toate astea m-au readus încenuşat către Cartea lui Iov şi Ecleziast, către anii când mă fascina metafizica acelui „nu m-ai fi căutat, dacă  nu m-ai fi găsit deja”, pe când conspectam istoria motivelor „ubi sunt”, „cinis et umbra sumus”, „fortuna labilis”, „corsi e ricorsi” ş.cl.

Dar, una peste alta, am înţeles că tot acest amar de vreme nu am fost departe, ci aproape de Înger, ba de-a dreptul întru Dumnezeu. Că, oricât aş fi ezitat sau, la rigoare, chiar negat Forţa supremă care a făcut şi susţine lumea, nici orb, surd sau mut dacă ai fi, nu poţi să nu recunoşti armonia deplină a Cupolei sub care suntem lăsaţi să ne dresăm hergheliile de draci.

Şi aşa m-am întors la agapé şi la Iubirea dantescă, la rugăciunea inimii şi la râsul copilăresc al lui Ioan Alexandru, când ne povestea cum îl lucrează oamenii fără Dumnezeu, el exclamându-le irezistibil : „ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc ?!”

Ştiu că mai am muuult până la acea cuminţire, golire şi limpezire de sine, la care fiecare ar trebui să visăm. Dar ştiu că merg nesmintit pe acest drum. Ştiu că le voi găsi doar în cele din urmă, în preatârziul de toate eliberator. Dar sunt sigur că le voi găsi.

Ar mai fi de spus două lucruri.

Unu. Că toată rătăcirea prin labirinturile dumnezeirii, fie ca trăire ardentă, fie ca bibliografie asumată, mi-a forjat o percepţie cu totul aparte a esteticului, a actului artistic, a literaturii, în speţă. Odată ce ai deprins tainele Cuvântului atârnând de cerul gurii, tot, dar absolut tot ce ţine de evaluarea faptului estetic se încarcă de duh. E inutil să insist. Cine nu înţelege – să fie sănătos.

Al doilea rămâne „negocierea” cu Biserica. Mi se reproşează că nu intru decât o dată, de două ori pe an să aprind o lumânare, că nu vin duminica la slujbă, că nu am un duhovnic şi nu îngenunchez nici măcar când o face toată lumea, că am reacţii şi verdicte new age-iste, că le fac excesiv credit lui Cioran cu budismul şi lui Eliade cu „creştinismul cosmic”, sau că, odată intrat într-o mănăstire, mă simt agresat de energii drăceşti şi-i văd pe călugării forfotitori ca pe nişte trupe de comando, un soi de haiduci ai lumescului deghizat în sutană, nicidecum ca pe nişte truditori întru sfinţenie.

Ei bine, sunt creştin, respect fără pic de ipocrizie Biserica Ortodoxă şi tradiţiile noastre, sunt perfect de acord cu rolul axial pe care ar trebui să-l deţină în morala colectivă, sper ca nu peste multă vreme să se petreacă ecumenismul creştin şi să vedem cum catolicismul şi ortodoxia fac corp comun împotriva islamizării, asiatizării şi, mai ales, a laicizării violent secularizante a lumii. Dar : totul din afara zidurilor, normelor, obligaţiilor.

În fine, revin la educarea religioasă a simţurilor. Să ştii că nu e un bagatel lucru să ţi se dea şansa de-a pune între tine şi lume un filtru sacral. Să vezi (să citeşti), să auzi, să miroşi, să pipăi şi să guşti totul pe fundal ritualic. Să asculţi izvorul cu urechea sufletului captată de-o cantată de Bach, undeva departe. Să umbli într-o carte având mereu în minte cuvintele din Condacul rilkeean cu îngerul care-şi adie aripile printre pagini. Să-ţi lipeşti nările de fisurile răşinoase ale copacilor cu gândul la „buna mireasmă” de înălţat afierosit Domnului. Să atingi lemnul cu gândul la carapacea sicriului, să înghiţi  mierea ca pe un nod de lumină, ori să-ţi priveşti soaţa păşind însărcinată ca pe Fecioara Maică Maria, rostind simplu, firesc, înlăuntrul minţii : „Răsai asupra mea, lumină lină, din visul meu ceresc de-odinioară...”

Şi uite-aşa se face că, încetul cu încetul, totul îţi va deveni împărătesc. Fiecare gând, fiecare gest se încarcă pe nesimţite de inefabila greutate a polenului dăruit îngreunatei tale făpturi de suavitatea celor nevăzute.

De aici încolo, nu mai e de vorit.”

*

  *         *

Altminteri, dincolo de lucrul la cartea dialogală mai sus menţionată, în martie 2013 nu am avut parte de multe surprize.

Am început cu tristeţea morţii Irinei Petrescu. Îi aud şi acum vocea la telefon, în urmă cu vreo cinci, şase ani, când îl descopeream pe ecran cu încântare pe Haruki Murakami  :”Dragă, m-ai făcut să dau un milion şi ceva pe romanele japonezului ăsta, dar să ştii că merită. Scrie formidabil !” Dacă am revăzut-o nu demult în Valurile Dunării, mi-aş dori s-o revăd în Răutăciosul adolescent şi Dimineţile unui băiat cuminte. Nu pot s-o uit cum cobora în fugă pe scena de la Bulandra, între Caramitru şi Pittiş, în Leonce şi Lena. Şi nici cum, în ultimii ani, ne întâlneam la fiecare ediţie a târgurilor Bookfest şi Gaudeamus, la standul Humanitas, unde avea mai mereu de lansat un audiobook.

Şi mai ştiu ceva tulburător, de taină bogată, de necuprins în cuvinte : vibraţia neobişnuită din glasurile lui Liviu Ciulei, Adrian Pintea, Marcel Iureş, Mihai Măniuţiu, când rosteau şoptit „Irina”.

Cartea lunii : Dorin Bodea, Valorile angajaţilor români. Chiar dacă testul s-a făcut numai în mediul urban, cu oameni tineri, 90% absolvenţi de facultate, faptul rămâne copleşitor şi prea puţin dătător de speranţe : majoritatea celor chestionaţi se consideră desăvârşiţi la nivel individual şi net defavorizaţi la nivel colectiv. Fenomen denumit de Vintilă Mihăilescu „disonanţă socială”. Când vine vorba de calităţile Eu-lui, mai toţi ne considerăm o sumă de virtuţi. În schimb, când suntem întrebaţi despre ceilalţi, apare brusc „excepţionalismul negativ”. Eu-l se decretează invariabil corect, punctual, disciplinat, eficient,  moral, idealist chiar, punând educaţia şi autoperfecţionarea pe primul plan, în vreme ce restul colectivităţii e caracterizat, la fel de invariabil, ca nemernic, nevolnic, rău voitor, carierist, arghirofil, trăitor la plesneală, într-o perpetuă improvizaţie şi fărădelege.

Ultima săptămână din martie mi-a fost luminată de încuibarea unui cuplu de guguştiuci la geamul camerei de lucru. Şi-au încropit culcuşul cuibar între zid şi cutia instalaţiei de aer condiţionat. Câteva zile am trăit efectiv în transă privind-o pe geam pe dumneaei clocind şi urmărind du-te-vino-ul sprinţar al bărbătuşului. Însă, brusc, pe 1 aprilie au dispărut. Cred că oul (sau ouăle) a(u)căzut printre firele cuibului precar înnodat. Nu credeam că voi suferi chiar aşa, că pot reacţiona atât de visceral la atari „banalităţi” naturale.

Cu drag, Dan

*

  *         *

Dragă Ioanule,                                                                                               02 martie 2013

             Nu zici c-am dat, acum, la şaizeci de ani, de un poem extraordinar, de-a dreptul năucitor, scris de Nichita Stănescu şi apărut în Albumul unei prietenii, somptuoasa apariţie datorată lui Vladimir Zamfirescu în 2012, la editura Alexis ?! Conceptul cărţii îi revine regizorului Mihai Vişinescu. Nodurile şi semnele nichitiene se în(şi des)făşoară ca viţa de vie pe trupuri contorsionate, chipuri desfigurate de ură sau extaz, „extrase” din Velasquez, El Greco şi Goya, din Rembrandt, Grünewald, Corneliu Baba sau Picasso, printre cele vreo cincizeci de poeme lipite de pânze figurând şi această minunăţie isusiacă :

 Cântec

            Suntem vinul celui ce doarme

            şi sângele celui rănit,-

            sămînţa din poame,

            nimicul din infinit

 

            Suntem marginea, noi,

 a vederii nesingure,

tandrul noroi

din vinul din strugure

pe care-l respiri

în palate

cînd treci, te prefiri

împărate !

 

Ne fii, - prin atingere

Şi prin respirare

tu, îngere,

întruchipare...

 

Vineri 15 februarie, am avut parte de o dimineaţă frumoasă la liceul „Spiru Haret”, unde nici elevii, dar mai ales profesorii, nu credeau că-mi voi face apariţia. Astă iarnă în preajma Crăciunului, m-au abordat trei fete la metrou, cum că învaţă la Spiru, scriu la revista Vlăstarul (numaidecât am ciulit urechile) şi ar dori să le fiu oaspete la „zilele liceului”. Păi cum să refuzi o aterizare la 90 de ani de la coacerea gazetei în care scria Eliade, şcoală pe unde au trecut Noica şi Pleşu, Barbu Brezianu şi Paler, Haig şi Arşavir Acterian, Mişu Polihroniade şi Ion Iliescu ?! Peste poate.

            Au fost minunaţi copiii, mi-au cântat din Phoenix şi Uriah Heep, au făcut un recital de versuri din Rilke, Nichita, Rimbaud, Verlaine, Shakespeare, am trecut prin biblioteca liceului, ce mai – am plecat cu sufletul plin. 

            Dar dacă la liceu nu aveam nici o îndoială că-mi va fi bine, surpriză mare am avut

             Joi 21 la Facultatea de Litere, unde am fost coleg de bancă patru ani cu Tania, de unde am plecat în iulie 1976 şi unde n-am avut voinţa colectivă să revenim la o agapă în 2006. (Cine-o mai prinde 2016 ?). Să ajung să vorbesc despre viaţă, înţelepciune şi şlefuirea simţurilor în amfiteatrul „Bălcescu” după aproape 40 de ani ! Invitaţia a venit din partea lui Eugen Negrici, fostul tău coleg de liceu, dragă Ioane, şi i-am dat curs cu încercănată mefienţă. Asta, pentru că, spre deosebire de experienţele din licee, aproape fără excepţie minunate, cele câteva întâlniri cu studenţi mi-au lăsat un gust amar. Nu-i vorbă, scorul întâlnirilor a fost cam de 20 la 3 în favoarea liceelor. În facultăţi, cu excepţia aulei Universităţii din Iaşi, unde erau mai mult profesori, orele petrecute la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (cu Patapievici si Armand Goşu) şi dimineaţa cu Marian Popescu la Facultatea de Relaţii Internaţionale – ambele de o stânjenitoare şi umilitoare glacialitate – m-au făcut să jur că nu mai calc în scorţoşenia respectivă.

            Nu ştiu cum se face că, acum, inclusiv cu Dan Stanca, Ion Lazu şi profesorul Nicolae Constantinescu în sală, am avut norocul unor figuri intens empatice, pline de-o curiozitate binevoitoare, nu cu sufletele apostate, rictusurile trufaşe, ori blazarea înfierată cu care mă obişnuiseră celelalte amfiteatre.

Melancolizez : adevărul e că n-ar fi fost rău să fi fost (şi) profesor, dar cine să-şi fi închipuit aşa ceva în 1976 ?!

            Ce-a mai fost în februarie ? Am luat premiul „pentru educaţie” la Gala 2013 Mediafax, cu subtitlul trăznitor „dascălul românilor”. Motivaţia sună flatant : „Pentru că în epoca internetului aţi reuşit să ne faceţi să redescoperim cărţile şi plăcerea lecturii. Cu multă răbdare şi talent pedagogic. Iar evoluţia nu se poate face decât prin cultură”.

L-am încheiat pe Făurar en beauté. Pe 28, Horia şi-a reluat întâlnirile din „Înapoi la argument” la librăria Humanitas-Cişmigiu, unde lumea cuminte a ştiut să vină cu un ceas înainte, ca să-şi ocupe loc, şi unde zeci de oameni au stat nesmintit două ore în picioare. Invitatul a fost Andrei Pleşu. Subiectul, fireşte, parabolele lui Iisus. Un regal de inteligenţă, sagacitate, subtilitate asociativă, arhitecturi mentale care au croit o tulburătoare punte afectiv-spirituală între sală şi cei doi spadasini. Terapie curată. M-am tot întrebat dacă Liiceanu avea dreptate să deplângă dispariţia acelei extraordinare atmosfere pe care Horia ştia să o creeze în platou la filmare, un spaţiu alveolar, adeseori la un pas de levitaţie. Da, aşa este, dar asta e valabil exclusiv pentru interlocutor. Odată desfăşurat în public, dialogul are, însă, darul de-a se împărtăşi direct, înzecit, însutit şi apoi in-finit prin youtube. Trag speranţa ca, măcar din toamnă, Digi 24 (de-o pildă) să (p)reia emisiunea.  

Cu drag, Dan

*

  *         *

                    Dragă Ioanule,                                                                                                     04 februarie 2013

                 Am avut un ianuarie tipic pentru ce va să zică hibernarea. Nici o altă sindrofie în afara întâlnirilor duminicale cu copiii. Citit şi scris opt ore pe zi, fiecare în camera lui (Tania a început să traducă un roman, iar eu sap de zor la noul op „epistologic”) plus ceasul ritual de parloar matinal. Iuţi incursiuni gospodăreşti, iuţi şi benefice : s-a deschis, în fine, după ani de agonie şi turbată aşteptare, un „Mega Image” în locul „Primăverii” de la City Mall, ceea ce-mi economiseşte timp, bani, nervi, făcându-mi realmente plăcere. Nu ştiu cât de „cons” or fi belgienii, după cum îi consideră prietenii noştri din Lille, dar ştiu că şi ei se duc pentru cumpărături la Touraine, întregul sistem de preţuri, chirii, taxe şi impozite fiind mai avantajos în Belgia decât în Franţa.

            O singură seară de teatru, un Gogol : pe 1 februarie, la Arcub, avanpremiera Însemnărilor unui nebun, Marius Manole cu Alexandru Bălănescu, în regia lui Felix Alexa. Nu am a mă plânge de faptul că, după aproape două ceasuri în care stridenţa diavolescă a viorii lui Bălănescu îţi ferfeniţeşte creierii (exact asta presupun că-i şi era menirea), ieşi în stradă buimac, boscorodind opţiunea regizorală şi probozind dezarticularea, incongruenţa spectacolului. Asta fiindcă Marius Manole proiectează înnebunirea personajului - cu tot aliajul de realism şi expresionism, de Gogol şi Munch, ţipăt existenţial, deriziune şi parabolă – peste un prezent nu doar hărtănit, debusolat şi dezabuzat, ci şi generos predispus resemnării. Simplul fapt că am plecat din sală mestecând în minte replica Nebunului cum că : „nu, creierul nostru nu se află în cap, ci el vine adus de vânt dinspre Marea Caspică”...îţi arată cât de bine se înşurubează subiectul în carcasa ruginirilor noastre.

Luna trecută l-am văzut pe Marius Manole în Ion din Năpasta lui Afrim şi am realizat că mi-a mai căzut (strălucitor !) una dintre cele mai vechi şi rezistente redute din memoria afectivă de spectator : Emil Botta în rolul Nebunului.

Ianuarie ăsta ne-a adus un spectacol funebru (moartea lui Sergiu Nicolaescu) comparabil cu momentul mortuar Adrian Păunescu. La oameni de felul ăsta - cu aşa temperament contradictoriu, jenantă însumare de vicii şi calităţi, cu aşa destin coticit şi atari suite de eşecuri... triumfătoare – cred că doar o tăcere trist-decentă ar fi fost maniera cea mai rezonabilă. În ce măsură e consult ca, la moartea unui artist celebru, să-i subliniezi cacealmaua existenţială, farsa profesională întinsă pe decenii, megalomania ş.a.m.d. ? Dar nici să faci personaj de anvergură naţională dintr-un simplu mimetism occidental, dintr-o carieră bazată pe egolatrie acaparantă, oportunism carierist, falsificare flagrantă a istoriei, supuşenie lozincardă şi deliruri de grandoare deghizate în proteism arghirofil !

Un mare nimic montat orbitor, amarnic amăgitor de subconştiinţe. Uriaşe rateuri deghizate-n superproducţii ale minciunii, de fapt o enormă potemkiniadă pe toate planurile. Pliere totală pe cerinţele fumambuleşti ale propagandei de partid etc. etc.

Dar, în acelaşi timp, un magnet irezistibil pentru cele mai diferite categorii de public, de la pensionărimea conspiraţionist-naţionalistă, la puştimea pistruiată. Aşa cum la Păunescu vibrau ardelenii lui Iancu cel mare cu lancea lui Horia, ori basarabenii lui „ridică-te, Ştefane”, dar şi adolescenţii la Iris-ACDC, tot aşa a ştiut ceauşismul lui Sergiu Nicolaescu să copieze westernul spaghetti prin haiducimea pe muzici de Phoenix, să caricaturizeze grotesc legionarismul idilizând ca-n basme crimele comuniştilor, să impună la nivel naţional butaforia (seducătoare vizual, nimic de zis) a unei mitomanii istorice retribuită generos de „conducerea superioară”.

Păcat că astfel de destine exemplare deopotrivă în rău şi în bine, deopotrivă la nivel individual şi colectiv, de breaslă, circumstanţe istorice şi constelaţii socio-moral-profesionale, rămân necomentate adecvat în momentul dispariţiei. Altminteri, fireşte că posteritatea îşi va impune voinţa şi (non)aşteptările. Însă acum ar fi fost momentul cel mai prielnic de a face bucla, sobru şi sagace totodată, cu o bună mediere între îngăduinţa comprehensivă şi răceala necruţătoare.

Lectura lunii : Generalul Henri Berthelot,  Memorii şi corespondenţă, 1916-1919, traducere de Mona Iosif, Editura Militară, 2012.

Noroc cu librăria Humanitas de la Cişmigiu : traversând de la „Capşa” către Cercul Militar ca să sirotez un espresso la umbra traducerilor din Schopenhauer şi Nietzsche, am descoperit sediul Editurii Militare de pe bv. Elisabeta, în clădirea care adăpostea în timpul copilăriei mele cinematograful „Central”. Preţuri incredibile, finanţate instituţional. În cazul de faţă : 455 pag., plus o coală foto, totul la 14 lei.

Nu-ţi voi recenza aici, Doamne fereşte, cartea, dar câteva citate din anii de atunci cred că merită din plin a fi redate astăzi.

Iată :

23 oct. 1916,

Draga mea Louise (...) Românii se află într-adevăr într-o situaţie nefericită. Nu erau deloc pregătiţi pentru război, iar nepăsarea lor nativă face ca, după săptămâni de la intrarea lor în luptă, să fie tot nepregătiţi”.

„28 nov. 1916 (...) Din păcate, nu se ştie cât putem conta pe nişte trupe atât de inconsecvente. Azi luptă bine, iar mâine intră în panică, nu se ştie de ce. Acum câteva zile, o companie a luat-o la sănătoasa din faţa unor fantome, de vreme ce în aceeaşi seară a fost adusă în acelaşi loc, fără să fi văzut picior de neamţ (...) Toată lumea bună a trăit multă vreme la Paris şi la Nisa ; viaţa le părea uşoară şi înţeleg că sunt surprinşi că războiul le cere asemenea eforturi. În sfârşit, sunt foarte vorbăreţi şi este greu să-i faci să păstreze un secret. Altfel, sunt absolut fermecători”.

„10 dec. 1916,

Draga mea Louise. Este cu atât mai neplăcut aici, cu cât reprezentanţii de vârf ai românilor mi se par din ce în ce mai greu de suportat. Nu-i unul într-adevăr demn să comande ; sunt indivizi fără caracter, în care este foarte greu să ai încredere. La tot ce le ceri îţi răspund : „da, imediat”, dar la opt zile după aceea nu s-a rezolvat încă nimic. Transportul pe căile ferate funcţionează complet anapoda şi la fel este cu toate serviciile. Numai lucrurile pe care le controlăm direct mai dau cât de cât rezultate. Cât despre ruşi, au o inerţie nemăsurată. În fond, în această furtună se vede limpede că, dacă nu era Franţa, întreaga Europă ar fi fost germanizată de multă vreme”.

„31 ianuarie 1917 (...) Am avut atunci impresia că ruşii au un plan ascuns : acela ca, la sfârşitul războiului să fie recompensaţi, chiar pe spinarea României, pentru efortul pe care-l vor fi făcut pentru a o recuceri (...) Din nefericire, lipsa de energie a românilor se pretează la acest joc (...) Şi totuşi, soldatul român este bun, pentru că vine de la ţară, este frust , rezistent, obişnuit să asculte. Dar ofiţerul ţine prea mult la bunăstarea lui şi la preţioasa lui existenţă. Sentimentul datoriei este o necunoscută pentru cei mai mulţi dintre ofiţeri. Consideră că au suferit destul. Cei care încă se mai află pe front cer nerăbdători să fie înlocuiţi de ruşi (...) Este cert că prezenţa mea aici nu este tot timpul plăcută, pentru că în ochii ruşilor sunt un martor prea avizat în legătură cu poftele lor, iar mulţi dintre români nu-mi sunt deloc recunoscători pentru că mă pun de-a curmezişul slăbiciunilor lor”.

„16 martie 1917,

Draga mea Louise (...) Porţia de carne este de 250 grame, doar trei zile pe săptămână ; în această raţie intră şi oase, dar niciun fel de grăsime, aşa încât soldaţii nu mai au deloc muşchi (...) Proprietarii preferă să câştige bani vânzându-şi bunurile intendenţilor ruşi, care le oferă un preţ mai bun. Astfel se ajunge la discrepanţe absolut evidente între, pe de o parte, soldaţii ruşi rotunjori, rumeni, plini de slănină şi, de cealaltă parte, scheletele din armata română. Şi toate astea din pricina indiferenţei unei clici politice ale cărei interese personale sunt considerate intangibile”.

„12 noiembrie 1917 (...) Kerenski (...) este, ca mulţi dintre ruşi, un om cu două feţe. Nu cred nici în războiul civil, pentru că rusul este prea lipsit de forţă morală pentru aşa ceva ; anarhia este totală. Toată lumea comandă şi nimeni nu ascultă ! Ţăranul este leneş, laş, beţiv şi abrutizat, clasa de conducători naşte hedonişti, apatici, utopişti sau trădători. Ce poţi să faci cu o asemernea specie ? Nu mai rămâne decât cnutul”.

Dar cine mai are urechi să audă ?

Cu drag şi dor, Dan

*

  *         *

             Dragă Ioanule,                                                                                                                                  01 ianuarie 2013      

            Află că-n acest decembrie am dat bice zdravăn cărţii de confesiuni la care m-a înhămat în 2011 Daniel Cristea-Enache. Am ajuns la capitolul (adică întrebarea) 34, ceea ce face deocamdată vreo 200.000 de semne. Pe cât de reticent am fost iniţial, pe atât de tare m-am dezmierdat cu provocările tânărului (şi parşivului) interlocutor. Sper să lansăm volumul la Bookfest 2013, dacă tot am intrat în al 60-lea an de viaţă. Cred că va fi bine provocator şi pentru prieteni, şi pentru inamici.

Am trecut cu bine prin daracul lui 2012, găsindu-mi şi o deviză ce se potriveşte perfect cu crezul meu de-o viaţă şi cu starea actuală a omului de cultură de la noi. Este vorba de un gând al lui Mircea Eliade dintr-o scrisoare către Noica, 14 iulie 1970 : „Dacă ne va fi scris să ne prăbuşim, să ne prăbuşim creând. E singurul nostru mijloc de a ne desolidariza de demenţa colectivă din jurul nostru”. „Cantitativismul” pe care mi l-au reproşat multă vreme nu puţini amici (nepot al acelui „activism prin disperare” exaltat în interbelic de Mircea Vulcănescu) se vede dublu motivat acum de urâţenia, grobianismul agresiv, ranchiuna otrăvitoare, incultura copleşitoare şi relativismul antinaţional care ne guvernează destinul.

Pe de altă parte, mi-am asumat numaidecât – ba chiar cu statut de urgenţă - un adevăr de-a dreptul palpitant, susţinut de E. Lovinescu scriind undeva în Memorii despre Maiorescu. L-am găsit acum într-un studiu al lui Ion Simuţ cuprins în Vămile posterităţii. Este vorba de „optimismul voluntar al oamenilor superiori, clădit fundamental pe pesimism”. Lovinescu ştia, spune Simuţ, „că liberalismul de concepţie politică şi culturală (pe care şi-l asumă) îl va despărţi de conservatorul junimist. Deci nu ideologia îi apropie, ci o anumită structură psihologică”.

Şi uite ce scrie Lovinescu : „Nu e om superior fără această viziune pesimistă ; dar nu e om mare şi folositor care să nu se reculeagă la timp din ameţeala vidului, pentru a-şi afirma voinţa de a fi şi de a dura în faţa neantului şi caducităţii universale. Pilda unui astfel de optimism ne-a dat-o Maiorescu, întrucât, pe temelia unei dezabuzări totale, a ridicat afirmaţia principială a adevărului şi binelui”.

Este pur şi simplu o lecţie de nobleţe spirituală. Adevărat : dacă pentru tine totul e înceţoşat, vlăguit şi fără speranţă, dacă viitorul nu e decât calea  către dezastru, iar perspectiva zilei de mâine doar o deznădăjduită apropiere de neant, convingerea asta eşti obligat, fie să o ascunzi cu înţelepciune de ochii celor tineri, fie să o deghizezi abil, binevoitor şi educativ în straie cât mai îngăduitoare, mai deschise dinamismului, fertilităţii, speranţei. Din acelaşi îndemn lăuntric (de pesimism activ din raţiuni afirmativ-exemplare) vor fi ţâşnit şi gazetăria schopenhauerianului Eminescu, dar şi cărţile lui Cioran de după Pe culmile disperării. Or, cred cu tărie că elita noastră spirituală nu are astăzi datorie mai mare, mai arzător necesară, decât creativitatea, voinţa de construcţie şi afirmare, direct proporţională cu „demenţa colectivă”, prostia acaparantă şi pustiul deznădăjduitor prin care îi este sortit să rătăcească.  

Pe 2 decembrie am conferenţiat despre Caragiale, împreună cu Ioana Pârvulescu, la Teatrul Naţional, după ce, cu două săptămâni înainte, fusesem amândoi, alături de Andrei Pleşu, invitaţii liceului „Andrei Şaguna” din Braşov. Aşa bucurii, mai rar. Dacă le adaug cele opt lansări de la „Gaudeamus”, dar mai ales ameţitoarea suită a întâlnirilor de la librăria Humanitas-Cişmigiu, cu salturi de la Schopenhauer la Bob Dylan, rezultă o solidarizare în exact spiritul cuvintelor lui Eliade citate mai sus.

Pe 7 decembrie am comentat împreună cu Vintilă Mihăilescu şi Adrian Vasilescu la BNR (plecând de la apariţia albumului Piatră, de Luiza Zamora şi Şerban Bonciocat, urmând celor dedicate Lemnului şi culelor din Oltenia) relaţia dintre realitate şi fantasmare culturală în abordarea rânduielii ancestrale şi-a aristocraţiei rurale româneşti.

Pe 14 decembrie am canonit cale două ceasuri câteva zeci de experţi în finanţe de la „Unicredit”, care au binevoit să-mi cumpere cartea despre Athos, dorind domniile lor să vorbim despre căutarea armoniei, a frumuseţii sufleteşti şi idealurilor clasice, în plină domnie a dizarmoniei şi devălmăşiei postmoderne.

Apoi, pe 17, la Universitatea Româno-Americană, am divagat, alături de Angela Hondru (dumneaei experta, eu – diletantul) despre polimorfismul spiritului japonez faţă de lumea americană, Europa şi, în special, ambiguitatea valahă. Am zburdat de la Sei Sonagon la Mishima şi Haruki Murakami, trecând prin ritualul ceaiului, statutul gheişelor, samurai, harakiri ş.a.m.d., găsind vreo zece cupluri de antinomii a căror alchimie observ că se face perfect în spaţiul nipon, spre deosebire de persistenţa maniheitei, a nombrilismului masochist şi criticismului autodemolator - acomodant întru rău, duplicitar şi invariabil păgubos - de la noi.

În fine, pe 19 decembrie am jucat în echipa care a lansat la Cărtureşti Istoria unei vieţi între România şi Elveţia, suculentul debut sangvino-coleric al Sandei Budiş.

Surpriza lunii a fost pentru mine repetiţia şnur cu Năpasta în regia lui Radu Afrim, la TNB, chiar de ziua mea, în 12. Unde m-am dus, aşa cum se cuvine în cazul lui Afrim, nu pentru Caragiale, nu pentru Anca, Ion şi Dragomir, ci ca să văd „un Afrim”, cum se zice. Şi care nu m-a dezamăgit aproape deloc. N-are-a face, zic eu, transplantarea dramei din hanul de veac 19 într-un atelier de design vestimentar al vremii noastre, cu alaiul afrimismelor de rigoare, ci faptul că regia a păstrat esenţa textului : patima, pasionalitatea cvasidiabolică. Rezerva mea provine din deliberata escamotare a răzbunării, adică a chiar axului textual.

Mai multe nu pot spune decât după ce văd spectacolul finit. Deocamdată sunt bucuros că nu am avut nici o reacţie de respingere. Şi cred că spectacolul ar trebui să fie subiectul numărul unu al cronicilor dinspre primăvară.

Uite-aşa se face că, până la urmă, 2012 n-a fost chiar un an jalnic pentru Caragiale, aşa cum începusem să cred pe la începutul toamnei. Cu Iureş-Caţavencu în Scrisoarea lui Dabija la Comedie, cu acelaşi text coregrafiat strălucitor de Gigi Căciuleanu la TNB şi Mălaimare la Masca (la opera lui Dediu, ca şi la opţiunea lui Mălăele, încă nu am fost), cu cei „doi” Cornişteanu la Craiova, cu Mihuţ şi Rebengiuc în Leonida lui Purcărete-Buhagiar la Naţional, acolo unde Dabija ne-a magnetizat expresionist cu Două loturi, plus D’ale carnavalului la teatrul Ariel din Rm. Vîlcea, eu mă declar împăcat. Asta, deşi rămân cu nostalgia unui colocviu naţional care să facă bucla cum se cade la un centenar, dar şi a unui festival în care să poţi vedea, de-a lungul unei săptămâni, trei, patru viziuni regizorale ale integralei comediografice (măcar).  

Iubitule, cam asta mi-a trecut prin minte şi s-a vărsat pe tastatură în astă dimineaţă. Parcă spuneai că ai dori un top al lecturilor ? Am luat vacanţă de la Pro din 12 decembrie în 13 februarie, aşa că am citit doar de plăcere. Iar cu plăcere am citit în aceste săptămâni doar De la Casa Scânteii la Casa Poporului, de Alexandru Panaitescu.

Dacă ai vreo sugestie de rubrică epistolară, să-mi spui cinstit şi ferm, ca întotdeauna.

Sănătate, voie bună şi călătorie sprâncenată în 2013.

 

Cu tot binele,

Dan C.